Interzis îmi era să gândesc la tot ce înseamnă tu, pe atunci, când bucuria mea cea mare era să văd ochii aceia schimbători, atât de schimbători, ca tine. Îmi era interzis să visez că nu mi te mai putea lua nimeni și că totul va fi așa cum am simțit mereu… Că toată lumea erai tu și se împotrivea cu totul nouă.

Ciudat de interzis îmi era să simt sărutul dulce al lacrimilor tale de regrete. Interzis era și drumul către liniștea pe care o simțeam lângă brațul tău. Braț ce legă și dezlega inima mea mică, atât de mică încât se vedea ca un al doilea zid chinezesc. Interzis totul, atât de interzis încât te aveam deja, te visam în cameră cu mine și jucându-te cu o chestie mică numită “totul nostru”.

Cu cât erai mai interzis pentru mine, cu atât mai mult iubirea mea creștea și din când în când mai uitam de ochii ascuțiți care se roteau deasupra universului nostru. Cu cât un om, un lucru este mai interzis, cu atât mai mare e dorința. Dorința de a arăta că totul poate vărsa stele in palmele mele, nu lacrimi de dor.

Edenul meu ești tu, tu, păcat adus din haos! Acum, haosul acela e aici, prin venele mele și curge, scurge iubire.