Eram la școala generală și mă conectam ușor la lecțiile predate de profesoara de religie. Acultam cu drag învățăturile grăite, nu scrise. Misterul poveștilor trezea în mine o curiozitate.

Ați pus vreodată la îndoială existența divinității? Recunosc că am făcut asta când simțeam că lumea mi se prăbușește și nu înțelegeam scopul suferinței mele. Recunosc, în comparație cu tot ce înseamnă mare, noi oamenii suntem niște mărunței. Nu știu ce se află acolo, dar, în sinea mea, simt că acolo este cineva, acolo se află răspunsul creării noastre. Eu sunt genul de persoană care crede foarte greu în ceva și am defectul de a suspecta mereu imaginea pe care vor să o impună alții. Dar când vine vorba despre Dumnezeu, totul este diferit. Cred involuntar în El.

Ai simțit vreodată când ai pășit în biserică, că simți o presiune ciudată și, de odată, liniștea te străpunge? Când merg către casa Domnului mă gândesc pentru ce să mă rog, dar odată ajunsă în “frigul acela cald”, doar mulțumesc. Mulțumesc pentru familia frumoasă și sănătatea care nu ne dă de furcă momentan. De ce zic momentan? Pentru că în marea asta de oamenii nu mă consider mai presus de nimeni și nu vreau să îmi atribui calități pe care nu le am. Consider doar că Dumnezeu este acolo pentru fiecare și credința reală stă în suflet, nu în vârful frunții și cu siguranță nu în valoarea unei hârtii care a ajuns să conducă lumea.